Tuesday 27 February 2007

Se mai întorc românii în ţară?

Chiar acum mai puţin de o săptămână m-am întors din ţară. Mai toţi cu cei care m-am întâlnit ţineau să mă întrebe dacă mă mai întorc. Nici atunci şi nici acum nu am răspunsul final la această întrebare. Chiar acum câteva minute am terminat de citit un articol despre întoarcerea românilor în ţară. Chiar şi cei din fruntea statului au zis că vor încerca să convingă pe cei plecaţi să se întoarcă. Sunt curios să văd strategia lor, chiar foarte curios. Măcar ce vor, că despre ce o să facă ... nu îmi pun prea multe speranţe.

Dar care sunt de fapt motivele care îl fac pe un român să se întoarcă? Cel mai vehiculat este nivelul salarial, dar eu cred că acesta este motivul pentru care cineva pleacă nu pentru care s-ar întoarce (excepţie făcând doar cazul în care nivelul salarial de la noi ar fi mai mare decât cel din afara - slabe şanse). Dacă vor creşte totuşi salariile, nu va fi meritul guvernanţilor (sau poate doar într-o mică măsură), ele fiind dictate de către piaţa locurilor de muncă, de către cererea şi oferta de pe piaţă.

Alte motive vehiculate ar mai fi: familia, prietenii, prietena/prietenul, mâncarea, neadaptarea ... În cazul meu nu prea se aplică acestea: atât familia cât şi prietenii, jumătate sunt în ţară, iar jumătate plecaţi. Cât despre prietena mea ... cred că aicea aş putea găsi un motiv să nu mă mai întorc deoarece prietena mea nu este în ţară. Mâncarea cred că este un motiv relativ, cred că sunt români peste tot în lume, iar o parte din aceştia au şi afaceri în domeniu culinar, şi în plus eu sunt genul care preferă să işi gătească el singur. Neadaptarea cred că este o chestiune ce ţine de individ, poţi foarte bine să nu te adaptezi nici în ţară. Fiind o persoană sociabilă (extras din ce zic cei din jurul meu) nu poate fi o problemă pentru mine, chiar şi acum pot afirma că mi-am făcut destui prieteni pe aici.

Pe lângă toate acestea mai sunt diferite motive care pot diferi de la caz la caz sau sunt de tip general, dar nu sunt menţionate fiind considerate general valabile şi cunoscute de toată lumea. Cu toate că mi-am zis de la început să nu fac nici o paralelă între România şi alte ţări, de data asta o să fac o excepţie deoarece cunosc foarte bine experienţa aceluiaşi lucru în ambele părţi.
Cum poti să scoţi un card european de asigurat.

România
  1. Consulţi medicul de familie, iar acesta îţi dă informaţii generale şi te sfătuieşte să te duci la casa de asigurări să verifici pentru că el nu stie sigur.
  2. Te duci pe pagina românească destinată cardului unde nu găseşti informaţii de ce ai nevoie, ci doar "Intotdeauna trebuie sa contactati Casa Judeteana de Asigurari de Sanatate de care apartineti. Fiecare stat membru poate sa decida cum organizeaza distribuirea CEASS in teritoriul propriu." si asta la întrebari frecvente nu într-o rubrică special destinată.
  3. Te duci la casa de asigurări, vezi exact ce îţi trebuie, verifici orarul.
  4. Te duci la facultate(cazul meu: în alt oraş la 150km) iei adeverinţă de student.
  5. Te întorci la casa de asigurări(cazul meu: vineri) şi portarul nu te lasă să intri deoarece biroul emitent de carduri nu lucrează după programul afisat la intrarea principală lângă lista de acte ce îţi trebuie pt card.
  6. Revii luni şi te aşezi la rând în dreptul uşii pe care scria mare "EMITERE CARDURI SANATATE"
  7. Când îţi ajunge rândul afli că de fapt biroul ală e pentru altceva şi nu îi interesează ce scrie pe uşa lor
  8. Cauţi prin toată clădirea şi găsesti la un ghişeu scris mic pe o foaie A5 "Depunere acte card sănătate"
  9. Răbdare de fier şi nervi de oţel ca să îi explici toate actele(nu intru în detalii de genul că habar nu aveau la ce să se uite)
  10. Te duci de 5(cinci) ori şi faci copii foto la acte cu toate că nu era scris în lista citită pe uşa principală şi cu toate că de fiecare dată mă asigura că nu o să îmi trebuiască altă copie
  11. Nu trebuie să ai nici o întrerupere de plată în ultimii 5 ani, eu am avut 20 zile şi mi s-a zis că trebuie să plătesc taxa de sănătate pe perioada respectivă şi să aduc chitanţă.
  12. Te duci la caserie să plăteşti, nu îţi dă voie pentru că nu ai dispoziţie de încasare
  13. Stai 3 ore la o coadă pentru o dispozie de încasare de 28 lei
  14. Te duci la caserie şi plăteşti suma respectivă
  15. Te duci din nou la ghişeu cu toate actele şi o iei de la capăt
  16. Afli că îţi mai trebuie o adeverinţă de la finanţe din oraşul de care aparţii(cazul meu: la 25km) cu toate că nu era menţionat nicăieri şi pe ei nu îi interesează
  17. Rezolvi problema cu adeverinţa (cazul meu: am avut noroc şi m-au lăsat fără). Adeverinţă ce îţi este eliberată în 2-3 zile iar dacă plăteşti mai mult ~ 30 lei o poţi ridica în aceeaşi zi.
  18. Te duci la caserie şi plăteşti 2 lei, costul cardului
  19. Completezi un formular cu adresa la care doreşti să îţi vină cardul, formularul trebuie completat în persoană sau de către alta peroană dacă are procură.
  20. Într-o săptămână îţi ajunge acasă un card de asigurat valabil pe 6 luni.
Anglia
  • 1 A te duci la medicul de familie si complezi un formular sau
  • 1 B te duci pe pagina departamentului de sănătate şi completezi formularul
  • 2 Într-o săptămână îţi ajunge acasă un card de asigurat valabil pe 5 ani.
Nu mai sunt de mult naiv să cred că asta a fost doar o întâmplare singulară şi că am avut parte de un ghinion fără pereche, dar mă întreb unde este respectul în România, respetul faţă de omul simplu, faţă de nevoile acestuia ???
Dacă ai "noroc" de căteva zile din astea ... cred că ai să gaseşti şi răspunsul la întrebarea: Se mai întorc românii în ţară?

Friday 23 February 2007

Bilanţ al primului an

Una cu alta adunată iată că tocmai s-a împlinit un an de când am ajuns pe meleaguri străine. M-am gândit să scriu în acest topic ca un fel de bilanţ al acestui an.

Doar când stai şi analizezi ce a fost în trecut îţi dai seama că orice lucru cât de mic îţi poate influenţa viaţa într-o proporţie destul de mare, şi nu doar viaţa ta cât şi a celor din jurul tău. Îmi aduc aminte acuma că citisem undeva că mama lui Hitler vroia să avorteze, dar în ultimul moment s-a răzgândit. Acum îmi dau şi eu seama că unele decizii, minore la acel timp, mi-au afectat destul de tare viaţa.

Dacă mă întreba cineva anul trecut ce o să fie cu mine în decursul următoarelor 12 luni, cu siguranţă că nu puteam prezice nici o mică parte. Dar nu cred că asta e cel mai important, dacă mi-am respectat planul sau nu, pentru că, pe atunci, nici nu putea fi vorba de un plan.

Cred că diferenţa este dată de numărul lucrurilor care te fac să te simţi mândru atunci când te uiţi înapoi, dar şi cele care te fac să stai cu capul în pământ.

Aş putea zice că pe plan profesional această perioadă a reprezentat un salt: participare la unele conferinţe, implicarea în unele proiecte de cercetare ... Cel mai important cred că este ce am câştigat eu din toate astea. Cred că după experienţa în domeniu, pe următorul loc, vine faptul că mi-am dat seama cum se lucrează parctic într-un grup de cercetare care este foarte bine cotat(în primele 5 din Marea Britanie). Mi-a fost greu să mă obişnuiesc, dar nici acuma nu pot zice că sunt integrat 100%.

Tot în plan profesional aş putea include şi experienţa mea ca student într-o ţară străină. Modul în care este privit învăţământul aicea, atât de către profesori dar şi de către studenţi, m-a făcut să realizez că cel mai importat lucru nu este diploma pe care o obţii în final ci mai degrambă important este cu ce rămâi după. Să nu creadă cineva acuma că cei din Anglia nu se uită la o diplomă, ba chiar dacă vrei să te angajezi undeva aceasta conteaza foarte mult, doar că ei pun accent mai mult pe ce este în spatele acelei bucăţi de hârtie. Cred că este tocmai diferenţa dintre formă şi fond care uneori în învăţământul din România este foarte fragilă.

Dacă eu am dat la acest master din diverse motive, acuma chiar îmi pare rău că am pierdut timpul în primul semestru. Dacă până acuma lucrarea de dizertaţie reprezenta ultimul pas către a obţine acea bucată de hârtie mult dorită, acuma chiar nu mă interesează ce notă o să obţin. Pe primul loc acuma pun tocmai proiectul, pentru care o să dau tot ce e mai bun astfel încât eu să fiu mulţumit de el si nu cei care o să mă examineze.

Ieşind din planul profesional, cred că şi aicea sunt unele lucruri ce merită amintite. Imaginea pe care o aveam eu creată despre Regat a fost parţial dacă nu chiar total schimbată. În primul rând ar fi de notat „răceala” englezilor de care eu nu am avut parte, mai mult decât atât tot timpul am fost tratat cu o „înfricoşătoare” căldură prietenească. Poate am fost eu doar norocos, dar peste tot oamenii foarte serviabili mă întâmpinau cu un zâmbet pe buze, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă românilor le revine statutul de popor primitor şi ospitalier.

Faptul că am petrecut un an în Anglia m-a ajutat şi la perfecţionarea limbii engleze, dacă se poate spune aşa, mai corect ar fi spus la învăţarea acesteia. Dacă la început eram speriat când cineva încerca să vorbească cu mine acum am ajuns să mă pot înţelege şi cu cei care au un accent britanic destul de puternic şi de foarte multe ori este greu de înţeles de către o persoană ce nu este vorbitor nativ de engleză. Chiar mai mult, din când în când, pot să îmi dau seama şi de originea vorbitorului după accentul pe care îl are.

Cel mai de notat lucru cred că este şocul primelor zile, cănd am luat contact direct cu o noua civilizaţie, cu un nou mod de viaţă despre care nu aveam nici cea mai mică idee. De fapt cred că ar fi mai corect să menţionez multitudinea de civilizaţii şi stiluri de viaţă. Numeroasele colonii pe care le-a avut Marea Britanie, dar şi politica libertăţii cultelor a dus la pierderea identităţii englezilor ca popor, dar totodată şi la existenţa mai multor culturi în acelaşi spaţiu geografic. Cu zâmbetul pe buze arunc acum un ochi şi la alte popoare(în care intră şi Romănia) la câte dispute au fost şi încă sunt între cetăţenii minoritari şi cei majoritari din unele zone.

Chiar dacă Wolverhampton-ul este un orăşel mic(din punctul lor de vedere, el având cu câteva mii de locuitori mai puţin decât Iaşul) cred că am putut să văd, întâlnesc şi să stau de vorbă cu oameni de pe tot globul: din toată America (nord, centrală si cea de sud), din Iran până la toate ţările din Asia, de Europa şi Africa nici nu mai pomenesc. Ficare dintre aceştia având propria limbă, propria cultură, propriul mod de viaţă, propria bucătărie, propria percepere asupra vieţii.

Dacă până acum făceam câte o confuzie între unele persoane acum realizez că de fapt fiecare din ele este reprezentată de către alt sistem de valori(chinez vs. japonez vs. vietnamez, camerunez vs. nigerian etc.). Faptul că am avut contact cu ei a reprezentat pentru mine mult mai mult decât orice lecţie de istorie, geografie, cultură a popoarelor, mai mult decât sute de pagini citite dintr-o enciclopedie. Tot aicea a fost şi prima/singura dată m-am simţit ofensat atunci când cineva mi-a zis ca sunt „alb”. Nu cred că până în acel moment eram conştient că discriminarea poate fi îndreptată şi către mine sau că aş putea să simt aşa ceva.

Cred că ar fi multe de spus despre anul ce tocmai a trecut, poate unele dintre ele le-am menţionat mai detaliat în alte topicuri ale mele, dacă nu, cu siguranţă că o să o fac de acum. Totuşi aş vrea să mulţumesc câtorva persoane care au fost alături de mine şi m-au ajutat şi poate în unele momente au crezut în mine mai mult decât poate eu o făceam, dl. Cristea, Corina şi Dinel:

Vă mulţumesc pentru sprijinul necondiţionat pe care mi l-aţi dat.

Thursday 22 February 2007

Înapoi pe baricade

Tocmai m-am întors din România unde am stat 2 săptămâni şi un pic, pentru a da nişte examene. Totodată mi-am scos şi mâna din ghips şi deci pot să scriu mai mult şi mai des.

Poate că cineva se întreabă de ce am optat să mut weblogul personal de pe pagină la mine pe unul specializat. Păi ar fi mai multe motive, unele facilităţi dar şi faptul că am hotărât să scriu nu numai despre viaţa mea în UK, dar si despre toate locurile pe care le văd şi lucrurile interesante ce le încerc în fiecare zi.

Deci sper să pot să fiu mai activ pe partea de scris şi de împărtăşit din întâmplările vieţii de zi cu zi