Sacrificiile pentru împlinirea unui vis

Majoritatea celor care mă cunosc, cred că ştiu despre pasiunea mea pentru motociclete. Cu toate că mulţi au încercat să mă descurajeze se pare că ... , pasiunea a fost mai puternică. Trebuie să spun că am încercat să fac un pas în aceasta direcţie, dar să facem o analiza a acestui fapt.
Primul pas este să dai examenul pentru a obţine permis pentru categoria A. Zis şi făcut. Când eram în Iaşi cu disertaţia, m-am înscris şi la o şcoală de şoferi pentru a face cursurile şi toate actele pentru a mă înscrie la examen. Nu am să dau prea multe detalii despre acest fapt pentru că sunt oarecum minore în comparaţie cu ce am putut să păţesc în Suceava la examen(având carte de identitate de Suceava a trebuit să vin aici ca să pot da examenul).
Ştiu că fiecare este conştient, că acest lucru implică şi statul la cozi şi aşteptat. Nu vreau să îmi plâng de milă dar vreau doar să scot în evidenţa nişte aspecte. Uitându-mă înapoi, peste cele întâmplate am constatat că am stat să aştept pe alţii de 15-20 de ori mai mult decăt numărul de ore de conducere efectivă. Da, este adevărat de 15-20 ori, şi nu exagerez deloc. Nu ştiu dacă acest lucru este normal, dar ... cu siguranţă asta este cruda realitate.
Ca să dau un exemplu, chiar în ziua examenului, chiar dacă aveam numărul de examinare 3(trei), am stat şi am aşteptat nici mai mult nici mai puţin decât 12(doisprezece) ore într-o zi. Trec peste faptul că am aşteptat nu ştiu căte ore în poligon pe o ploaie de îţi intra şi în măduva oaselor. Noroc cu instuctorii de la şcoala de şoferi auto-sete care mi-au dat şi o geacă să nu fiu murat de la cancerul care era afară şi mai veneau cu maşina ca să mai stau la căldură. Dintre toţi, aş vrea să îi mulţumesc lui Cătălin Alecsa, cel care a fost un domn şi care a făcut mai mult decât a putut ca să mă ajute şi a stat alături de mine pana la orele 22(cine caută un instructor ca să facă şcoala eu îl recomand cu toată căldura). Nu o să uit niciodată cum mergea în poligon cu mătura înainte să ferească apa şi eu în urmă veneam cu motocicleta, cred că mai adecvat era un ski-jet. Chiar el mi-a făcut nişte poze când dădeam proba, încă nu am făcut rost de ele, dar cum o să le am o să le postez. Toţi instructorii au spus că nu ştiu pe cineva să fi dat proba de poligon la motocicletă noaptea sau pe ploaie, ei bine, eu am avut parte şi de noapte şi de ploaie.
După ce am trecut toate stările de nervi şi stres în ziua examenului, m-am dus a doua zi, ca să îmi ridic carnetul. La Suceava îţi poţi lua carnetul în 5 ore: 3 ore şi jumătate stai şi astepţi la o coadă, iar o oră jumătate dureză imprimarea acestuia.
Stiu că, conform legii, fiecare animal ar trebui să beneficieze de un spaţiu de X metri pătraţi. Ei bine, eu, şi cei care erau atunci la permise cu mine sau în oricare altă zi, eram trataţi mai prost decăt orice animal. Pe un hol imaginar de mic, am stat mai bine de trei ore ca o sardea, şi nu prentru că se înghesuiau oamenii, nu, ci pentru că nu era spaţiu sau o ordine ceva. Nici dacă iţi era rău şi leşinai nu trebuia să iţi faci griji, pentru ca nu aveai cum să cazi jos.
Odată intrat pentru poză, am mai stat pe scaun pregătit încă 15 minute, cu toate că erau doi oameni care ar fi trebuit să se ocupe de mine: unul a plecat pentru că nu avea destul zahăr la cafea, altul i-a sunat telefonul, apoi a venit unul şi şi-a dat seama că nu îi stă bine ecusonul şi a plecat să îl aranjeze, apoi a venit altul şi şi-a dat seama că a uitat ceva şi tot aşa ... Iar eu stăteam pe scaun ca un prost şi mă gândeam la cei care erau afară lângă uşa şi aşteptau, pentru că şi eu stăteam şi aşteptam, dar eu eram chiar foarte norocos: stăteam jos şi aveam şi aer să respir. Totuşi am rămas mirat că la permise nu era o încăpere cu două uşi, asa cum se obişnuieşte pe la eliberări acte, respectiv carte identitate şi paşapoarte(experienţe trăite recent şi care m-au dezgustat şi astea destul de mult): una pentru cel corect care stă ca prostul la coadă şi una pentru "băieţii deştepţi".
După toate acestea ies de la poliţie şi văd un afiş cu "Nu da şpagă", vreau să spun că vroiam să scuip pe el, cu toate că nu sunt genul acestor moduri de manifestare. Totuşi, până acum 3 zile eram total împotriva micilor atenţi sau mai pe şleau zis a spăgii. Dar ce m-a adus pe mine să mă schimb la 180 de grade? Hai să luăm un exemplu: să zicem că ai un salariu de 1000 de dolari, nu spun că eu am atât sau că mulţi au, dar iau acestă sumă ca exemplu. Deci rezultă că vine un câştig de aproximativ 100 RON pe zi. Pâi, dacă te opreşte poliţia, şi vrea să îţi ia carnetul ce o să faci? pai normal că o să încerci să îi dai o "mică şpagă" pentru că dacă iei în calcul căte zile o să pierzi + caţi bani o să cheltui + şpaga care se dă pentru ca să fi tratat corect + nervi, nu ai cum să nu încerci să "o dai la pace cu poliţistul".
Aceste zile m-au făcut ca primul lucru pe care o sa vreau să îl fac este ca să dau atenţia, cu toate că până acum eram total împotrivă. Degeaba sunt aceste campanii anti dat şpagă, atâta timp cât serviciile publice işi bat joc de tine la propriu, cu toate că tu îţi plăteşi toate taxele din care îşi iau şi ei salariul. Am căutat locuri unde aş putea să fac o reclamaţie despre funcţionarii publici care îşi bat joc de tine şi te tratează mai ceva ca pe un animal, dar nu am găsit(dacă cineva ştie de aşa ceva rog să mă anunţe). În acest caz cum să nu vrei să te duci într-o altă ţara să faci o muncă, ce este considerată, ruşinoasă? Eu unul prefer să mă duc să mătur pe jos şi să fiu respectat ca un om decât în să fiu tratat mai ceva ca un animal în România.
Mare dreptate avea Mircea Badea când zicea: "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul". Eu personal în 3 zile am stat şi aşteptat mai mult decăt chiar dormit.
Totuşi acum, când scriu aceste rânduri am în faţă si bucăţica de plastic pe care este scris categoria A. Dacă nu îmi doream atât de mult sunt sigur că renunţam încă de la început.

Ce rămâne în urma noastră

Primesc pe messenger un link de pe pagina universităţii Cuza(acesta este link-ul). Era vorba despre admiterea la Cuza şi era şi un filmuleţ despre motivele pentru care ar merita să alegi această universitate, dar şi despre faptul că ar trebui să te impici în activităţi studenţeşti extra-şcolare. Am fost şocat la propriu să observ că multe ipostaze din film erau legte de ASII, asociaţia studenţească din care am făcut şi eu parte şi împreună cu alţi colegi am pus-o pe picioare. Trebuie să recunosc faptul că m-am simţit un pic mândru, pentru că, ceva la care am pus şi eu umărul, a crescut atăt de mult. Apoi, urmărind filmuleţul, am observat şi ipostase în care eram surprins şi eu. Cei de la ASII se pare că nu m-au uitat pe mine sau colegii mei şi uite că ne-au "copt-o" încă o dată.
Cert este că mi-a răscolit o mulţime de amintiri legate de studenţie şi de viaţa mea/noastră de student(ţi). Pentru cei care vor să îşi amintească despre acele vremuri sau pentru cei care sunt doar curioşi să vadă filmul l-am pus şi eu pe blog mai jos.

O gură de aer

Un e-mail primit de ceva vreme(pe o adresă ce nu o verific prea des), dar care deabia acum l-am citit şi mi-a adus aminte că am uitat să scriu câteva cuvinte despre o excursie pe muntele meu de suflet: Ceahlăul. E-mail-ul primit chiar m-a surprins, era vorba de salvarea parsului. Trebuie să recunosc, că eu nu ştiam nimic despre acest animal până acum. Dar la recomandarea lui hasan care si el la rândul lui aflase de aici, m-a rugat să fac public această acţiune de salvare, că eu aş avea un trafic mai mare ca al lui(ceea ce mă îndoiesc). Nu are rost ca acum să copii texte întregi cu şi despre aceasta acţiune pentru că cine e curios, vrea să se implice sau doar să afle mai multe o să arunce un ochi pe acest link şi o să afle mai multe. Eu aşa am făcut :D.
Acum să revenim cu câteva cuvinte despre minunata excursie. Trebuia să mergem mai mulţi omuleţi, dar cum la fiecare a intervenit câte ceva, cu doar două zile înainte de a pleca eram doar 4 oameni: eu, Ciprian, Oana şi Dan.
Cu doar o oră înainte de a pleca am constatat că nu avea un aparat foto, după mai multe telefoane pe la cunoştinţe, ca să putem împrumuta unul, am rămas să ne bazăm pe noul telefon a lui Ciprian ce avea şi cameră foto, şi spre surprinderea noastră, sau cel puţin a mea, pozele au fost reuşite(se pot vedea aici).
În câteva cuvinte totul s-ar reduce la 4 oameni ce se urcă într-o dacie Sâmbătă dimineaţa, cu o bună dispoziţie(sau cel puţin doar pe bancheta din spate) cu destinaţia Durău. De acolo începe ucarea pe la amiază, pe traseul Fântânele-Toaca-Dochia. Traseu la pas, cu admirarea peisajelor şi cu încadrarea în timp. La cabana Dochia, unde trebuia să stăm peste noaptea, am avut încă o dată dovada, că acolo se mănâncă foarte bine. Apoi am mai vizitat împrejurimile sau când ploua stăteam în cabană la o carte şi la un pahar de vorbă. A doua zi ne-am întors în Durău pe la Duruitoarea şi după o pauză la baza muntelui ne-am suit în aceeaşi formaţie în maşina şi fiecare la casa lui, eu la Suceava, ei la Iaşi.
Şi uite aşa am fost în mijlocul naturii două zile şi nu pot decât să regret că nu am stat mai mult. Am reuşit să văd destul de multe flori de colţ şi chiar sângele voinicului, două flori pe cale de dispariţie, dar şi un cocoş de munte ce şi-a luat zborul când am trecut prin apropriere lui. Cu toate că în alţi ani puteam să văd capre negre, anul ăsta nici măcar o urmă nu am putut să observ.
Închei prin a mulţumi lui Dan pentru transport şi lui Ciprian pentru că ne-a fost ca un ghid şi deabia aştept să mai fac încă o ieşire cu prietenii.