O gură de aer

Un e-mail primit de ceva vreme(pe o adresă ce nu o verific prea des), dar care deabia acum l-am citit şi mi-a adus aminte că am uitat să scriu câteva cuvinte despre o excursie pe muntele meu de suflet: Ceahlăul. E-mail-ul primit chiar m-a surprins, era vorba de salvarea parsului. Trebuie să recunosc, că eu nu ştiam nimic despre acest animal până acum. Dar la recomandarea lui hasan care si el la rândul lui aflase de aici, m-a rugat să fac public această acţiune de salvare, că eu aş avea un trafic mai mare ca al lui(ceea ce mă îndoiesc). Nu are rost ca acum să copii texte întregi cu şi despre aceasta acţiune pentru că cine e curios, vrea să se implice sau doar să afle mai multe o să arunce un ochi pe acest link şi o să afle mai multe. Eu aşa am făcut :D.
Acum să revenim cu câteva cuvinte despre minunata excursie. Trebuia să mergem mai mulţi omuleţi, dar cum la fiecare a intervenit câte ceva, cu doar două zile înainte de a pleca eram doar 4 oameni: eu, Ciprian, Oana şi Dan.
Cu doar o oră înainte de a pleca am constatat că nu avea un aparat foto, după mai multe telefoane pe la cunoştinţe, ca să putem împrumuta unul, am rămas să ne bazăm pe noul telefon a lui Ciprian ce avea şi cameră foto, şi spre surprinderea noastră, sau cel puţin a mea, pozele au fost reuşite(se pot vedea aici).
În câteva cuvinte totul s-ar reduce la 4 oameni ce se urcă într-o dacie Sâmbătă dimineaţa, cu o bună dispoziţie(sau cel puţin doar pe bancheta din spate) cu destinaţia Durău. De acolo începe ucarea pe la amiază, pe traseul Fântânele-Toaca-Dochia. Traseu la pas, cu admirarea peisajelor şi cu încadrarea în timp. La cabana Dochia, unde trebuia să stăm peste noaptea, am avut încă o dată dovada, că acolo se mănâncă foarte bine. Apoi am mai vizitat împrejurimile sau când ploua stăteam în cabană la o carte şi la un pahar de vorbă. A doua zi ne-am întors în Durău pe la Duruitoarea şi după o pauză la baza muntelui ne-am suit în aceeaşi formaţie în maşina şi fiecare la casa lui, eu la Suceava, ei la Iaşi.
Şi uite aşa am fost în mijlocul naturii două zile şi nu pot decât să regret că nu am stat mai mult. Am reuşit să văd destul de multe flori de colţ şi chiar sângele voinicului, două flori pe cale de dispariţie, dar şi un cocoş de munte ce şi-a luat zborul când am trecut prin apropriere lui. Cu toate că în alţi ani puteam să văd capre negre, anul ăsta nici măcar o urmă nu am putut să observ.
Închei prin a mulţumi lui Dan pentru transport şi lui Ciprian pentru că ne-a fost ca un ghid şi deabia aştept să mai fac încă o ieşire cu prietenii.